Învierea Domnului nostru Iisus Hristos

„Hristos a înviat! Cu adevărat a înviat!” – acesta este scopul Postului Mare, învierea noastră în Hristos. Am parcurs o cale lungă şi anevoioasă  de şapte săptămâni care se aseamănă cu zilele Facerii şi iată suntem în ziua a opta, „ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (Ps. 117, 24). Este o zi în care s-a petrecut minunea învierii Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, care se deosebeşte total de celelalte învieri: învierea copilului unei văduve de către proorocul Ilie (III Regi 17, 17-24); învierea tânărului din Nain (Luca 7, 11-16); învierea fiicei lui Iair (Marcu 5, 22-23, 35-43), învierea lui Lazăr ( Ioan 11, 11-45). Învierea Mântuitorului este o minune în care, firea umană din Iisus s-a îndumnezeit, s-a îmbrăcat în hainele de nestricăciune, în hainele slavei dumnezeieşti. Dacă ceilalţi înviaţi au îmbătrânit şi au murit, Domnul Iisus Hristos, păstrând semnele patimilor, a biruit definitiv puterea morţii şi s-a înălţat cu trupul omenesc la Cer (Faptele 1, 9). Astfel, s-a încununat istoria căutării raiului pierdut şi aşteptării făgăduinţei promise de Dumnezeu protopărinţilor noştri. Am putea spune că istoria omenirii până la Hristos (Vechiul Testament) este o istorie zbuciumată a căutării prototipului său (Dumnezeu). Istoria omenirii după Hristos este o istorie a încercării de a semăna cu prototipul găsit (Hristos). Până la Hristos, oamenii au aşteptat pe Dumnezeu şi El s-a făcut om. Iar acum, prin Sfintele Taine, Hristos stă la uşă şi bate, şi cine Îi deschide, se îndumnezeieşte.

Aşadar, Dumnezeu s-a făcut om, ca noi să ne îndumnezeim şi s-a înălţat cu trupul omenesc la Cer, ca pe pământ să se pogoare Duhul Sfânt. Învierea lui Hristos este începutul învierii noastre a tuturor, este temelia credinţei şi vederea veacului ce va să fie. Fără de această înviere nu avem nădejdea mântuirii. Sfântul Apostol Pavel scrie astfel celor îndoielnici: „Dacă Hristos n-a înviat, deşartă este atunci predica noastră, deşartă este şi credinţa voastră. Ba încă ne dovedim şi martori mincinoşi, faţă de Dumnezeu [...] Iar dacă nădejdea noastră în Hristos este numai pentru viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Acum însă Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Corinteni 15, 14-20).

„„Hristos a înviat” înseamnă că, într-adevăr, Dumnezeu există! „Hristos a înviat” însemnă că toate profeţiile şi minunile biblice sunt adevărate! „Hristos a înviat” înseamnă că toate învăţăturile Sfintei Scripturi şi toate lucrările Sfintei Biserici sunt mântuitoare! „Hristos a înviat” înseamnă că viaţa este mai tare decât moartea! „Hristos a înviat” înseamnă că răul este mai slab decât binele! „Hristos a înviat” înseamnă că există învierea morţilor! „Hristos a înviat” înseamnă că El e Paştele nostru, bucuria şi sărbătoarea Ortodoxiei!” (Pr., Prof., Ilarion V. Felea, Duhul Adevărului, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba Iuliei, Alba Iulia, p. 117).

Învierea este sărbătoarea sărbătorilor care coincide, aşa de minunat, cu renaşterea primăverii. Toată creaţia participă la bucuria Învierii care schimbă durerea în veselie, iadul în rai, moartea în viaţă. De aceea, în această zi, îngerii, în cer, şi oamenii, pe pământ, cântă cu bucurie: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domn Iisus Hristos, unuia Celui fără de păcat [...] Veniţi cu toţi credincioşii să ne închinăm sfintei învieri a lui Hristos. Că iată a venit prin cruce bucurie la toată lumea; totdeauna, binecuvântând pe Domnul, lăudăm învierea Lui, că răstignire răbdând, pentru noi, cu moarte pe moarte a stricat”.

Intrarea Domnului în Ierusalim

 Cu o săptămână înainte de Înviere, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Duminica Floriilor sau Stâlpărilor. Acest praznic este legată de evenimentul evanghelic pre-pascal care marchează începutul Patimilor Mântuitorului şi anume, Intrarea Domnului în Ierusalim (Ioan 12, 12-18). Această sărbătoare este strâns legată de sărbătoarea precedentă, Sâmbăta lui Lazăr, şi reprezintă un „praznic îndoit”. Poporul evreu a întâmpinat cu bucurie pe Hristos datorită învierii lui Lazăr, astfel, aceste două evenimente ne arată lucrarea divino-umană a Mântuitorului: ca Dumnezeu, Hristos învie pe Lazăr, iar ca om, intră smerit, pe un asin, în Ierusalim. În primul caz, Hristos ni se arată ca Împăratul Veşnic Ceresc, în al doilea caz, poporul îl vede ca împăratul iudeilor (Luca 19, 38), eliberator de sub stăpânire romană. Însă El era mai mult decât atât, căci era eliberatorul sufletelor din temniţa păcatelor. Dar, neînţelegând aceasta, după cinci zile,  poporul s-a dezis de Împăratul lor. Toţi aşteptau o nouă împărăţie lumească, dar Hristos aducea Împărăţia Cerească. Toţi aşteptau o revoltă împotriva stăpânirii păgâne, însă El învăţa ascultarea şi lepădarea de sine. Pentru că Mântuitorul nu ne cheamă să schimbăm lumea din jur, ci lumea din noi, să căutăm nu împărăţia lumească, ci împărăţia lui Dumnezeu, care este în sufletele noastre. De aceea, ca Împărat al sufletelor, El intră în Ierusalim călare pe asin (animalul păcii; calul e animalul războiului), ca să ne aducă pacea sufletească, pacea cu Dumnezeu. Ierusalimul, deasupra căruia plânge (Luca 19, 41) şi templul pe care El îl curăţă de vânzători, reprezintă sufletele noastre întinate, vrednice de plâns. Ramurile verzi cu care a fost întâmpinat Mântuitorul înseamnă credinţă vie, iar hainele aşternute în calea Lui reprezintă smerenie şi post. Nici un suflet să nu aştepte Duminica Învierii fără să primească în inimă pe Hristos Împărat, Stăpân şi Domn; fără să-I facă prin rugăciune, pocăinţă şi post o primire sinceră şi demnă de oaspete.

Prietenul lui Hristos

 Astăzi, 16 martie, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Sâmbăta lui Lază. În imnologia bisericească, tema Patimilor este legată direct de moartea şi învierea lui Lazăr şi începe încă de luni, prin anunţarea bolii lui Lazăr. Miercuri, Lazăr moare şi, Hristos, fiind atotştiutor şi aflând acest lucru, se îndreaptă cu ucenicii săi spre Iudeea, începând, astfel, mersul Său spre Patimi. Joi şi vineri sunt zile de aşteptare a Mântuitorului – perioadă de întristare, dar şi de speranţă într-o minune. Această minune se petrece sâmbătă, când Hristos îl învie pe Lazăr, mort de trei zile. Învierea lui Lazăr este icoana Paştelui, un Paşte înainte de Paşte. Prin aceasta se arată atotputernicia lui Dumnezeu, astfel întărind pe ucenicii lui Hristos înainte de patimile Acestuia. Lazăr cel înviat va fi martor Patimii şi Învierii învăţătorului şi prietenului său, dând mărturie, prin prezenţa sa, că Paştele este începutul învierii întregii umanităţi, dintre care Lazăr este cel dintâi. De aceea, trebuie să ne identificăm cu Lazăr, părăsind în timpul postului „prietenia pentru trup” pentru a ne face, ca şi Lazăr, prietenii lui Hristos. Fiind morţi sufleteşte, Hristos ne învie în Lazăr şi ne eliberează din împietrire înainte de Patimile Sale, pregătindu-ne să întâmpinăm pe Domnul cu strigare: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel” (Ioan 12, 13).

]]> http://manastireatipova.wordpress.com/2011/04/16/postul-mare-%e2%80%93-calea-spre-imparatia-dragostei-ghidul-nevointei-crestine-16/feed/ 0 tceuforum lazarus http://manastireatipova.wordpress.com/2011/04/09/postul-mare-%e2%80%93-calea-spre-imparatia-dragostei-ghidul-nevointei-crestine-15/ http://manastireatipova.wordpress.com/2011/04/09/postul-mare-%e2%80%93-calea-spre-imparatia-dragostei-ghidul-nevointei-crestine-15/#comments Sat, 09 Apr 2011 19:28:53 +0000 Romeo Cemirtan http://manastireatipova.wordpress.com/?p=399 ]]>

De la desfrânare la sfinţenie

Mâine, 10 aprilie, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Duminica Sfintei Maria Egipteanca.

Viaţa acestei Sfinte este un exemplu minunat de vieţuire curată şi de biruinţă asupra păcatului. Dacă de Bunavestire, Biserica a cinstit-o pe Preacurata Fecioară Maria, ca model de păstrare a curăţeniei din pruncie, în duminica a cincea, Biserica cinsteşte o altă Marie, care, printr-o minune dumnezeiască, s-a lepădat de patimile sale, devenind, dintr-o mare desfrânată, un înger pământesc.

Această prăznuire este o încurajare a multor păcătoşi, care, fiind împovăraţi de multe păcate, sunt descurajaţi şi lipsiţi de râvnă. Pentru astfel de credincioşi, Sfânta Maria Egipteanca este un exemplul viu şi mult ajutător în nevoinţele Postului Mare. De aceea, creştinii din toate timpurile au cinstit-o şi au alergat cu dragoste la ajutorul ei: „Pildă de pocăinţă avându-te pe tine, preacuvioasă Marie, roagă pe Hristos să ne-o dăruiască în vremea postului; ca în credinţă şi în dragoste să te lăudăm pe tine cu cântări” (Duminica a V-a, Utrenie, Luminânda).

Duminica Crucii

Astăzi, 27 martie, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Duminica Crucii. La început, prăznuirea Sfintei Cruci se făcea pe parcursul Săptămânii a IV-a, dar fiind venerată o săptămână întreagă, sărbătoarea propriu-zisă nu se mai distingea deloc, astfel că, pentru  a o marca într-o zi precisă, s-a hotărât prăznuirea ei în duminica a treia a Postului Mare. Venerarea Crucii se face în timpul Utreniei, când relicva crucii (o părticică din Crucea Mântuitorului) sau o cruce obişnuită, este aşezată pe analoghionul aflat în mijlocul bisericii, căreia i se închină, făcând metanii, preotul şi apoi credincioşii.

Pentru creştinii ortodocşi, Crucea este arma biruinţei asupra morţii pe care Hristos ne-a dăruit-o spre mântuire. Ea este pana cu care Mântuitorul a semnat actul eliberării noastre de sub tirania păcatului, sceptrul Său, păzitoarea creştinilor şi pomul vieţii veşnice. De aceea, venerarea crucii, în timpul postului, este firească şi necesară, fiindcă ne cheamă să-L urmăm pe Hristos: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine , să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Venerarea Crucii nu este idolatrie, aşa cum ne învinuiesc, pe nedrept, sectanţii, ci o comunicare cu stăpânul ei – Hristos, asemenea Chivotului Legii, prin care Moise şi Aaron comunicau cu Dumnezeu. Putem să afirmăm, cu toată siguranţa, că Crucea este Chivotul Legii celei Noi. Crucea e jertfelnicul, altarul prin care am câştigat mântuirea (Luca 24, 26), e „semnul Fiului Omului” (Matei 24, 30) şi „pecetea lui Dumnezeu” pe fruntea aleşilor Lui (Apoc. 7, 2-3). Numai prin Cruce avem acces la Hristos, la împărăţia lui Dumnezeu; fără de această cheie, nu putem deschide porţile raiului şi să gustăm din pomul vieţii. Semnul crucii trebuie să sfinţească gândurile, cuvintele şi faptele noastre, lumea din jur şi cosmosul întreg. Nu întâmplător, semnul celei de-a două veniri a Mântuitorului este o cruce pe cer, pentru că prin cruce, ca pe o balanţă, vor fi judecate toate neamurile.

„Mântuire ai lucrat în mijlocul pământului, Hristoase Dumnezeule, Pe Cruce Ţi-ai întins preacuratele Tale mâini, adunând toate neamurile care strigă: Doamne, slavă Ţie!” (Vinerea Mare, Slava primei serii de tropare).

va continua…

Săptămâna a III-a a Postului Mare (21-26 martie)

A treia săptămână a Postului Mare este o pregătire continuu, atât pe plan duhovnicesc, cât şi pe cel trupesc, în vederea prăznuirii Crucii din duminica a III-a. Tema Crucii este prezentă aproape în toate slujbele bisericeşti de pe parcursul acestei săptămâni, care, din această cauză,  a fost supranumită „înainte-prăznuire a Crucii”.

Pregătirea în vederea prăznuirii Crucii este şi o icoană a pregătirii pentru Patimile şi Învierea Domnului: „Trecând a treia săptămână a cinstitului post, Hristoase-Cuvinte, învredniceşte-ne să vedem lemnul Crucii celei făcătoare de viaţă, şi cu cinste să i ne închinăm şi să cântăm după vrednicie; să slăvim stăpânia Ta, să lăudăm Patimile Tale, să ajungem în chip curat la slăvita şi sfânta Înviere, la Paştele cel de taină, prin care Adam iarăşi a intrat în rai” ( Joi III, Vecernie, Dst. 3). În această săptămână, în  biserică se face referinţă la parabola fiului risipitor, pentru a ne aminti că avem un Tată îndurător şi mult milostiv faţă de fiii Săi, care arată o căinţă sinceră, răstignind  păcatele proprii prin post şi rugăciune.

va continua…

Duminica Sfântului Grigorie Palama (La Evanghelie se citeşte parabola Fiului risipitor, Luca 15, 11-32)

Mâine, 20 martie, Biserica Ortodoxă cinsteşte pe Sfântul Grigorie Palama. Acest praznic a fost instituit odată cu canonizarea Sfântului Grigorie Palama în 1368, după nouă ani de la mutarea sa către Domnul.

Acest sfânt a fost un isihast (gr. isihie = linişte; cel care practică liniştea minţii şi rugăciunea inimii) de pe Sfântul Munte Athos. Atât de sporit era în viaţa duhovnicească, încât s-a învrednicit să vadă lumina necreată a slavei dumnezeieşti, asemenea celei de pe Muntele Tabor, când Mântuitorul şi-a arătat chipul luminat a slavei Sale. Era şi un apărător iscusit al ortodoxiei, îmbogăţind Biserica cu numeroasele sale scrieri apologetice, dogmatice, ascetice. El a ruşinat pe ereticul Varlaam, astfel, apărând Biserica de învăţături rătăcitoare. De aceea, Sfântul Grigorie Palama a fost supranumit „sfeşnicul ortodoxiei”, „râul înţelepciunii”, „lira Duhului”, „slava monahilor” etc. Acest praznic vine să completeze Duminica Ortodoxiei şi să ne ajute, prin exemplul acestui sfânt, să urmăm cu îndrăzneală calea dreaptă a Bisericii lui Hristos.

va continua…

Duminica Ortodoxiei (13 martie)

Prima săptămână a Postului Mare este încununată de Duminica Ortodoxiei. Acest praznic a fost fixat pentru prima duminică a Postului Mare de către patriarhul Metodie al Constantinopolului cu prilejul restaurării definitive a cultului sfintelor icoane în Imperiul Bizantin pe 11 martie 843. Această sărbătoare a fost întitulată Triumful Ortodoxiei, pentru că, cu dispariţia ereziei iconoclaste, s-a încheiat perioada de apariţie a marilor erezii în sânul Bisericii Ortodoxe. De aceea, cel de-al doilea Sinod de la Niceea (787) a fost privit drept pecetea celor şapte mari Sinoade Ecumenice.

În această duminică, cinstim cu deosebire icoanele care au menirea să ne apropie de Dumnezeu şi prietenii Săi, sfinţii. Noi cinstim icoanele pentru că ele reprezintă persoane sfinte şi demne de urmat, cinstim aceste persoane din icoane şi nu materialul din care este făcută icoana. Aşa, precum păstrăm cu toată dragostea fotografiile celor dragi nouă, tot aşa şi creştinii ortodocşi păstrează, în casele lor, icoanele ce reprezintă Mântuitorul, Maica Domnului, îngerii şi sfinţii lui Dumnezeu. Fotografiile nu sunt mai presus decât persoanele reale reprezentate pe ele; tot astfel, nici icoanele nu pot înlocui pe Dumnezeu. Ele sunt biblia în imagini, Evanghelia întrupată în culori, liniştea ochilor şi adeverirea celor nevăzute. Dumnezeu, prin icoane, a făcut şi face multe minuni, ceea ce arată dreapta credinţă a creştinilor ortodocşi.

De asemenea, Duminica Ortodoxiei  cheamă la unitatea creştinilor care mărturisesc dreapta credinţă. În zilele noastre, când potrivnicul lucrează, dezbinând creştinii prin apariţia şi răspândirea multor secte şi prooroci mincinoşi, trebuie să păzim şi să apărăm credinţa noastră strămoşească, dar nu prin dictatura majorităţii, ci prin cunoaşterea şi trăirea iubirii creştine, prin practicarea poruncilor divine şi celor ale Bisericii Ortodoxe. Cu acest scop apologetic (de apărare a credinţei), în timpul Sfintei Liturghii din această duminică, se citeşte Synodikon-ul în care este mărturisită credinţa ortodoxă şi condamnată orice erezie sau deviere de la dreapta credinţă. Aşadar, praznicul Ortodoxiei are menirea să ne întărească în credinţa noastră, ca faptele şi roadele postului să nu se piardă în zadar.

va continua…

Săptămâna curată

Postul Mare este alcătuit din 7 săptămâni, ultima fiind Săptămâna Patimilor. Conform Tipicului, el începe în seara Duminicii Lăsatului de brânză sau a Izgonirii din Rai cu ritul solemn şi emoţional al iertării reciproce a păcatelor. În timpul acestui oficiu, preoţii şi mirenii fac unii altora o metanie, cerându-şi iertare şi dorindu-şi „Post bun”. De aceea, în Bisericile slave, Duminica Lăsatului de brânză sau a Izgonirii din Rai se mai numeşte „Duminica Iertării”. Această tradiţie pune în practică cuvintele Mântuitorului: „Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24). Şi postul este o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu, de aceea, este bine ca înainte de al „aduce la altar”, să iertăm şi să cerem iertare celor din jur. Împăcându-ne cu aproapele nostru, punem temelia împăcării cu  Dumnezeu.

Săptămâna I-a (7 martie-13 martie)

Această săptămână, în tradiţia bisericească, se mai numeşte „săptămâna curată”, pentru a sublinia importanţa ei ca model pentru toate celelalte săptămâni ale Postului Mare. Cum vom începe, aşa vom continua – această lege universală  este valabilă şi în privinţa postului. De aceea, prima săptămână trebuie să fie păzită cu cea mai mare rigoare posibilă. În unele mănăstiri, nu se mănâncă nimic până vineri, în altele, nu se mănâncă numai lunea, miercurea şi vinerea. Însă, nu cantitatea este importantă, ci efortul sincer al creştinului de a posti, fiecare după puterea proprie. Căci, în ciuda diversităţii de stări a creştinilor, în această săptămână, cu toţii „devenim monahi”. Despre importanţa Săptămânii întâi ne vorbeşte şi faptul că, după rigoare, ea este egală cu Săptămâna Patimilor. Dacă în ultima săptămână – pătimim cu Hristos, în Săptămâna întâi – ne îmbrăcăm cu Hristos, murind nouă înşine. Prin urmare, în această săptămână se practică postul negru, pentru a reda chinurile naşterii în Hristos. Fără suferinţă, nu există pocăinţă, iar fără de moarte – înviere. Pentru a sublinia această idee fundamentală, Sfinţii Părinţi au dispus ca în Săptămâna întâi să se săvârşească Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Cretanul, un semn de ascultare şi pocăinţă.

Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Cretanul

Canonul Mare a fost compus de Sfântul Andrei Cretanul, monah de la mănăstirea Sfântul Sava din Palestina, care ulterior, după o şedere la Constantinopol, a devenit arhiepiscop al Cretei. Acesta, căzând în erezia monotelită (o singură voinţă divină în Iisus Hristos), a revenit în scurt timp la credinţa ortodoxă, compunând spre sfârşitul vieţii sale acest Canon de pocăinţă. La început, Canonul cuprindea 250 de tropare şi cele nouă ode scripturistice cântate. Mai târziu, i s-a adăugat un canon în două tropare pe odă închinat Sfintei Maria Egipteanca şi un tropar dedicat Sfântului Andrei Cretanul. Astăzi, numărul total al troparelor se ridică la peste 300. Acest Canon de pocăinţă, fiind împărţit în patru părţi, se săvârşeşte la Pavecerniţă, (seara) de luni până joi. Este cel mai frumos, dar şi cutremurător Canon de pocăinţă scris în istoria Bisericii Ortodoxe şi participarea la oficierea lui este nu doar folositoare, ci chiar necesară pentru a pune un început bun al pocăinţei. Exemplele pocăinţei din Sfânta Scriptură, amintirea şi plângerea păcatelor proprii, toate ne provoacă străpungerea inimii şi conştientizarea păcatelor săvârşite: „Legea a slăbit, Evanghelia nu mai lucrează şi toată Scriptura nu mai este băgată în seamă; profeţii au slăbit şi tot cuvântul celui drept. Şi rănile tale, suflete al meu, s-au înmulţit, nefiind doctor care să te însănătoşeze” (Canonul Mare, oda 9, troparul 3). De aceea, în dorinţa tămăduirii, împreună cu Sfântul Andrei Cretanul, cu lacrimi, strigăm către Domnul: „Sângele cel din coasta Ta să-mi fie mie scăldătoare, băutură şi apă a iertării ce a izvorât, ca să mă curăţesc cu amândouă, ungându-mă şi bând, iar ca o ungere şi băutură, Cuvinte, să-mi fie cuvintele Tale cele de viaţă” (Canonul Mare, oda  4, troparul 20).

va continua…

Duminica Lăsatului de brânză sau a Izgonirii din Rai

Mâine, 6 martie, în tradiţia ortodoxă se comemorează Duminica Lăsatului de brânză sau a Izgonirii din Rai. În această ultimă duminică dinaintea postului se citeşte Evanghelia de la Matei 6, 16-30, în care Iisus Hristos ne învaţă care este regula iertării şi cum trebuie să postim cu adevărat. Înainte de a cere iertare de la Dumnezeu, trebuie să iertăm greşelile aproapelui nostru, iar postul adevărat este cel ascuns, al inimii, însoţit de fapte bune. Nu întâmplător aceste cuvinte dumnezeieşti ne sunt amintite în pragul postului. În nevoinţele trupeşti nu trebuie să uităm că postul este doar o cale, care ne duce în cămara ascunsă a inimii, care fiind curăţită prin pocăinţă şi fapte bune, înfloreşte precum grădina raiului. Adam şi Eva au pierdut raiul prin neascultare şi nerespectarea postului şi, pentru a-l recâştiga, trebuie să revenim la ascultare şi post. În primele veacuri creştine, în această duminică, penitenţii (creştinii căzuţi în păcate grele) erau alungaţi în afara bisericii, precum Adam şi Eva din rai, pentru a se pocăi, fiind reintroduşi în ea împreună cu catehumenii la sfârşitul Postului Mare. De la această practică veche a rămas denumirea acestei duminici. Tema raiului, plasată la întrarea în Postul Mare, aşadar, ne arată sensul şi scopul postului – Împărăţia lui Dumnezeu.

va continua…